Aterizare fortata

Femeii nu-i venea sa creada - cata naclaiala de sange. Mai vazuse ea asta, mai traise ea asta, dar tot nu-i venea a crede. Isi duse dreapta pe o pulpa si sterse sangele pagan. Mana ei, propria ei mana, mana cu care manca - ii producea scarba. Icni sec, dar mancarea, daca o fi mancat nu-si aducea aminte, statu in locul ei si nu trecu bariera gatlejului. Trebuie c-a mancat: un alcool, un otet de mancare statuta, atacata de sucurile stomacului, se strecurase, greu, in radacina nasului si femeia il simtea acolo lichid, fizic, gata sa-i imputa tot creierul. Isi sufla brusc nasul, langa ea, pe gresie, si simti cum expectoreaza bucati mici de mancare, digerate, cat sa hranesti o furnica. Mancase.

Nu se gandea la nimic. Nu trebuie sa fii yoghin pentru a reusi asta. Gandul pe care nu-l strunesti tu, nu-i faci program de lucru, si-l lasi sa se plimbe singur prin cap, sa dea in alt gand, apoi in altul si nici nu stai dupa el sa-l opresti din cand in cand - ala nici nu e gand. E activitate cerebrala. Si fluturele o are, desi nu prea are creier. Si femeia avea activitate cerebrala. Dar nu ganduri. Ganduri, nu.

Se facea, pe undeva in negura aia, o gura punga care rostea miscand dulce buzele: “Curvo!”. Gura cunoscuta, buze cunoscute, ba nu alea erau alte buze. Astea de acum erau cele care o muscasera: tare, ca niste dinti. Blestemate buze, blestemata muscatura. Blestemat inelul primit, ii ardea in capatana de acolo, din camera cealalta, l-ar fi stalcit in maini sa fi ajuns la el sau sa vina el la ea, pe picioarele lui de inel, adus de Blestemat. Multe se mai faceau – si multe chipuri de oameni care o priveau, care radeau de ea, care o batjocoreau. Fiecare chip, spanzurat pe un gat, si mainile ei erau latul, spanzuratoarea.

Se trezi tarziu, cu mainile pe trunchiul pruncului – nu-i nimerise gatul si stransoarea oaselor crude mai mult bine ii facuse. Stransoarea ii pusese plamanul in miscare iar plamanul aducea viata in copil. Cu cinci secunde (sau poate cu o ora in urma) ar fi fost si ea un suflet blestemat, un suflet dat lui nenumitu’, dar nu o ucigasa. Daca mainile ar fi nimerit gatul inainte ca prin el sa se deschida respirarea – atunci l-ar fi rupt si gata. La gunoi ar fi aruncat un lucru, nu un om. Cu un timp in urma, in timpul acela, pe gresie, in fata ei, scosese un ovul. Un ovul cu maini si picioare, cu nas si par, poate un om – dar unul care nu traise nici o secunda. Iar ouale, ea si le arunca de atatia ani, la ciclu, fara ca prin aceasta sa comita nici tradare, nici crima, nici pacat.

Limba oamenilor e mai aspra ca ghilotina. La ghilotina auzi fasaitul si pac! Limba oamenilor fasaie si fasaie si taie si nenoroceste.

- Prunc blestemat, il culese ea de pe jos. Nu te-am ucis eu pe tine, ma ucizi tu pe mine.

Mai era inca timp sa-i rupa gatul; dar mana ei a stanga - mana obisnuita cu copii, se duse singura sa i-l sprijine, sa nu se franga singur, dat pe spate. E mai greu sa tii in viata un nou nascut decat sa-l ucizi, dar ea – care voia sa-l ucida - mai rau l-a inviat. S-a ridicat, alunecand pe perete in sus, tarandu-se cu spatele de faianta aburita a baii, scarbita, cu resturi intre picioare, a rezemat copilul pe mana stanga, pe piept, peste tate, iar cu dreapta a potrivit robinetul. Apa calduta a chiuvetei a clatit naclaiala de pe copil si a smuls oracaituri si mai infioratoare. N-a inecat copilul. L-a infasurat intr-un prosop si - in ultima clipa - i-a facut loc de respirat. S-a dus cu mizeria dupa ea in sufragerie si l-a pus, moale, pe canapea.

Ucigasul tipa in toalele lui – pe lumea asta nu-l primise nimeni cu paine si sare. De asteptat fusese asteptat – dar cu un cutit.

Mama se trantise jos pe covor, cu capul pe canapea, fruntea pe spate, parul rasfirat din cazatura - cat pe ce sa astupe copilul, de asta data involuntar. “L-am lovit cu un bat in caput”, vazuse ea un film cu mame asasine. Cand te gandesti la un lucru, il vezi numai p-ala.

Ea se hotarase prea tarziu ca de copilul asta n-are nevoie. Si chiar de cand s-a hotarat si-a dat seama ca-i prea tarziu. “Nimeni nu mi-l mai scoate acum, e prea mare. Va trebui sa-l astept eu si sa-l ucid!”. “Ucid” devenise cuvant cheie. “Mama ucigasa” devenise cuvant cheie.

Trantita acolo, nu mai gasi puterea sa se ridice. O durea intre picioare – probabil ca se si rupsese nascand de una singura. O dureau tatele, deja infierbantate (“febra laptelui” devenise cuvant cheie). In cap ii inflorise o floare de mac, halucinogena.

Intinse mana si nimeri firul de la telefon. Il trase de pe masa, acesta cazu fara sa se sparga. “Daca se sparge” gandise ea cand aparatul era in aer “aceasta e vointa lui Dumnezeu. Copilul acesta va deveni secretul meu. Il ucid”. Gandul s-a terminat mai tarziu, cand telefonul era jos, nevatamat. Putea sa sune. Putea sa impartaseasca si altora secretul ei.

Se gandi lung, ordonat de data asta, gand de gand. Cu telefonul asezat intre picioare, ca in baie copilul, degetul forma cate o cifra, apoi renunta, apoi o mai forma o data. In cele din urma se hotara sa pastreze secretul.

- Am nascut, nu stiu ce, baiat sau fata, n-am retinut. Am nascut singura. Veniti!, spuse ea la telefon hotarata sa ascunda taina prin care ovulul s-a facut om.